Despre atasament si relatiile de cuplu

O glumiță care circula acum câțiva ani printre studenții de la psihologie spunea că: ”orice problemă ai avea, tot de la mama lui Freud ți se trage”

Acum știm mai multe despre psihologie, părinți și relații umane decât Freud. Știm că nu orice problemă se datorează mamei sau tatălui (ca să fim corecți). Copilul este influențat, într-un fel sau altul de mulți oameni importanți deci nu este chiar corect să presupunem că doar părintele ar putea fi responsabil de sănătatea psihică a viitorului adult.

Experiențele timpurii, însă, își pun amprenta puternic pe fundația viitorului adult. Ceva afectează sau dezvoltă capacitatea lui de a forma relații semnificative și satisfăcătoare cu cei din jur, inclusiv modul în care va trăi relația de cuplu.

Tot ce știm astăzi despre atașament a fost dezvoltat, în anii 1950, de John Bowlby și Mary Ainsworth care au cercetat efectele separării dintre sugari și părinții lor. Bowlby a plecat de la ideea că, pentru a evita separarea, bebelușii se vor angaja în comportamente extreme: țipat, plâns, agățare, comportamente întărite prin selecție naturală, pentru că acestea cresc șansele copilului de a supraviețui.

Aceste comportamente reprezintă răspunsuri instinctive la amenințarea percepută – aceea de a pierde îngrijirea acordată de părinte (figura primară de atașament).  Rezultatele obținute de Bowlby au arătat că sugarii plasați într-o situație necunoscută și separați de părinții lor vor reacționa, în general, într-unul din următoarele trei moduri:

1. Atașamentul securizant: acești copii prezintă suferință la separare, dar caută reconfortare și au fost ușor de împăcat când mama a revenit.

2. Atașamentul anxios-rezistent: un număr mai mic de sugari au experimentat niveluri mai mari de suferință iar la reunirea cu mama, păreau atât să caute reconfortare  dar și să își ”pedepsească” mamele pentru că plecaseră.

3. Atașamentul anxios-evitant: sugarii din a treia categorie de stil de atașament nu au prezentat nicio suferință la separarea de părinți și au ignorat/evitat în mod activ părinții după reunirea cu aceștia.

 În anii următori, cercetătorii au adăugat al patrulea stil de atașament: stilul de atașament dezorganizat-dezorientat, care se referă la copiii care nu au un model previzibil de comportament de atașament.

Intuitiv, se înțelege că stilul de atașament al unui copil depinde, în mare măsură, de felul îngrijirii pe care o primește copilul în primii săi ani; cei care au primit sprijin și dragoste de la îngrijitorii lor sunt susceptibili să fie atașați securizant, în timp ce cei care au avut parte de inconsecvență sau neglijență din partea îngrijitorilor lor sunt susceptibili să simtă mai multă neliniște în relația lor cu părinții lor.

Este, de asemenea, ușor de intuit că tiparele de atașament din copilărie își vor pune amprenta asupra modului în care va relaționa viitorul adult.

Intrăm în relație cu un alt adult influențați de experiențele din copilărie și cele din relațiile trecute. Căutăm și menținem contactul cu persoanele semnificative din viața noastră, devenind dependenți de acest contact (oricât ar suna de urât, chiar suntem dependenți de ceilalți). Tipul de atașament și emoțiile asociate sunt caracteristicile ce definesc o relație intimă iar contactul cu figura de atașament este tot un mecanism de supraviețuire, la fel ca în copilărie.

Atașamentul securizant este cel mai adaptativ tip de atașament, oferind baza de siguranță care permite individului să exploreze lumea și să răspundă la solicitările mediului său. Dependența securizantă de celălalt permite autonomia și întreține încrederea în sine. Adulții atașați securizant sunt mulțumiți de relațiile lor, simțindu-se în siguranță și conectați la partenerul lor fără să simtă necesitatea de a fi împreună tot timpul. Relațiile lor sunt bazate, mai degrabă, pe onestitate, sprijin, independență și conexiuni emoționale profunde.

Atașamentul evitant (sau anxios-evitant) – Adulții cu acest stil de atașament  păstrează, în general, distanța unii față de ceilalți. Ei pot simți că nu au nevoie de o legătură umană pentru a supraviețui sau a prospera și insistă asupra menținerii independenței și izolării lor de ceilalți. Acești indivizi sunt adesea capabili să se “închidă” emoțional atunci când apare un scenariu potențial periculos, cum ar fi o ceartă serioasă cu partenerul sau o amenințare la adresa continuării relației.

Atașamentul anxios (sau anxios-rezistent) – Adulții care formează legături mai puțin sigure cu partenerii lor pot simți cu ”disperare” nevoia de dragoste sau afecțiune și simt că partenerul lor trebuie sa îi “completeze” sau să le rezolve problemele. Deși își doresc siguranța și securitatea în relațiile lor romantice, aceștia pot acționa și în moduri care îi împing pe partenerii lor mai degrabă să îi evite. Adulții atașați anxios pot deveni foarte ușor critici, geloși, foarte pretențioși, foarte exigenți.

Atașamentul dezorganizat (sau ambivalent) – Adulții cu acest tipar de atașament încearcă, în general, să evite trăirile emoționale pentru că pot fi ușor copleșiți de acestea, în același timp având nevoie de apropiere și conectare cu partenerul. Astfel, aceștia pot suferi de schimbări de dispoziție imprevizibile, fiind simultan atrași de un partener sau un potențial partener și încercând, în același timp, să îl țină la distanță pentru a evita o eventuală suferință. În mod deloc surprinzător, acest stil face dificilă formarea și menținerea unor relații sănătoase și stabile cu ceilalți.

 Fiecare persoană se poziționează pe un continuum al comportamentelor de atașament. Un adult atașat securizant poate avea comportamente specifice altui stil de atașament în contextul unor situații de viață. Mai mult, în cupluri există polarizare, cu cât unul din parteneri va fi mai ”evitant”, cu atât celălalt va deveni mai ”anxios”.

Terapia de cuplu centrată pe emoții (Emotional Focused Therapy) reorganizează interacțiunile din cuplu pentru crearea unei conectări securizante între cei doi parteneri.

Probleme în cuplu? Apelați la unui din terapeuții romani listați pe site-ul www.iceeft.com